Era 30 august
1974. Cum ar veni maine dar cu mult timp in urma. Domnul Otxoa din Barakaldo, o
localitate cam cat Buzaul de mare insa aflata ceva mai la vest, in Spania, pe
langa Bilbao m-ar corecta pedant si mi-ar spune ca este vorba despre Tara
Bascilor si nu despre Spania. Insa domnul Otxoa nu avea timp sa bage seama la
detalii de-astea. Era 30 august, maine cum ar veni, insa cu mult timp in urma,
iar el, imbracat ca pentru serbare desi era doar o zi obisnuita de vineri,
alerga pe strazi cu un buchet de flori in mana.
Domnul Otxoa se
grabea catre Arana Kalea, o straduta ca oricare alta din orasul ala cat Buzaul
de mare. Si tot ca in Buzau, si in Barakaldo se afla o maternitate, iar in
maternitatea de pe Arana Kalea, doamna Otxoa tocmai nascuse. Gemeni. Javier si
Ricardo par sa fi fost sortiti inca din prima zi la o cariera sportiva.
Maternitatea se afla la doar doi pasi de Vega la Punta, cum iesi faci stanga si
apoi dreapta si dai peste Polideportivo Lasesarre. Numai ca lor le-a placut mai
mult bicicleta si mai putin handbalul. Ricardo a fost mai rapid. A semnat cu
ONCE inca din 1995. ONCE, una din marile echipe de ciclism ale spaniolilor, un
fel de Dinamo, in timp ce Banesto era Steaua lor. Doi ani mai tarziu, Javier
ajungea la Kelme. Un fel de Rapid sau Sportul Studentesc, sa zicem. O echipa de
cataratori, de nebuni, de indrazneti. Si cum cei doi frati nu prea puteau sa
stea departe unul de altul, Ricardo a venit si el la Kelme in anul 2000.
Si acum ne mutam
cu povestea in Franta. 10 iulie 2000. Etapa pornea din Dax si se oprea la
Hautacam. O statiune de schi din Pirinei numai buna de incheiat o etapa grea
din Le Tour. Finalul, o catarare de categorie speciala. Si v-am zis, nu-i asa,
ca baietii aia de la Kelme erau cataratori si nebuni?!? Javier a evadat din
pluton si a plecat singur 150 de kilometri in ploaia rece si marunta a lui
iulie. A plecat sa se intalneasca cu gloria. O pasare rara in ciclism gloria
asta. O sirena, un fotomodel, o iluzie insa suficient de concreta cat sa merite
efortul inuman, ploaia depresiva si sansa de unu la cateva milioane de a o
intalni la o sampanie, pe podium. O sansa infima mai ales cand, pe urmele tale,
vine ca o vijelie unul pe nume Lance. Pe el il stia gloria de multa vreme.
Castigase tururi, nu etape. Se imbatase in glorie.
Insa, aveam noi
sa aflam mult mai tarziu, Lance avea intalnire cu o alt fel de glorie, una
batrana, drogata, dopata, bagata la perfuzii cu sange proaspat ca un fel de
vrajitoare scaldata in suflete de fecioara pentru iluzia unei tinereti
presarata doar ca o spoiala pe fatada. Dar sa ne intoarcem la Javier. Gloria
lui era tanara si fara ace de seringa infipte in vena. Iar el pedala ca nebunul
catre ea intr-un tricou alb/verde si cu o cipilica de ciclism pe cap. Castile
de protectie inca nu erau obligatorii. Nimeni nu le purta. Pedala si muntele nu
se mai termina. Pedala si se intreba de unde curge atata ploaie. Pedala si se
intreba din ce e facuta ceata daca nu din vata de zahar amestecata cu vise de
ingeri. Pedala si se intreba daca tatal sau are emotii sau daca mama sa prefera
sa isi faca de treaba prin casa in loc sa stea in fata televizorului si sa ii
bata inima in acelasi ritm cu a fiului sau. Pedala, iar Hautacam se intrezarea
ca o stafie undeva sus, prea sus. 13 kilometri cu 8% panta nu e lucru usor
pentru nimeni.
N-a fost usor
nici pentru Javier insa a reusit. Mai intai si-a inchis tricoul. Asta o fac
ciclistii ca sa se vada numele sponsorului de pe piept. Apoi a ridicat mainile
spre cer. Si-a facut cruce, una catolica, a ridicat iarasi mainile catre cer si
a trecut linia de sosire. O etapa castigata in Turul Frantei inseamna enorm.
Inseamna, pentru putini, un maxim al carierei iar pentru majoritatea ceva de
neatins vreodata in viata profesionista. Iar Javier tocmai reusise asta la 26
de ani. Il lasam in compania gloriei meritate, il lasam sa se bucure si sa isi
savureze momentul in tihna pentru ca urmatorii 18 ani ii vor face, brutal,
cunostinta cu durerea.
Dupa acest tur al
Frantei, Javier s-a mai urcat pe bicicleta doar de trei ori. A castigat marele
premiu Villafranca de Ordizia si a participat in turul Burgosului. In august
2000 cariera lui se incheiase insa el nu avea habar de asta. Toata lumea stie
ca februarie nu prea e luna de ciclism decat pe la Antipozi. Ce nu stie lumea e
ca februarie inseamna antrenamente si nu curse. Ciclism fara sa te vezi la
televizor. Ciclism fara glorie, doar strans din dinti si speranta la soarele
care va rasari in primavara. Ei bine, pentru Javier n-a mai rasarit soarele,
cel putin nu cel pe care il stia el. Undeva in februarie, intr-o localitate pe
nume Cartama, o duba oarecare a luat forma durerii si a venit la intalnirea cu
destinul fratilor Otxoa. Javier si Ricardo se antrenau iar duba respectiva a
intrat in ei. Vina oricui ar fi fost nu prea mai conteaza.
Unii martori zic
ca soferul dubei n-a fost atent, altii ca cei doi Otxoa i-ar fi taiat calea.
Cert e ca, dupa impact, nimeni n-a stiut care frate e mort si care este doar in
pragul mortii. Nu doar ca semanau in viata pentru ca erau gemeni dar insasi
moartea i-a mutilat atat de rau incat unul dintre ei a ajuns la spital fara sa
se stie daca este Ricardo sau daca este Javier. Era Javier. 65 de zile a stat
in coma. Picior rupt, coaste rupte insa problema era la cap. Traume severe.
Atat de severe incat domnul Otxoa, care isi inmormantase deja un copil, se
gandise serios sa asculte sfatul medicilor si sa il decupleze de la aparate pe
celalalt:
„Nu il decuplati
de la viata, domnule Otxoa, scoateti din priza doar cablul durerii!” au zis
medicii.
De ce sa il doara
crunt in fiecare secunda, de ce sa sufere copilul asta indiferent ce
tranchilizante i-am da? „Si stiti ca el...el nu va mai fi niciodata intreg, nu
va mai fi niciodata acelasi, domnule Otxoa, stiti, acolo la cap...Asta daca se
va mai trezi vreodata.”
„Stiu.”, a
raspuns sec bascul carunt. „Stiu tot. Dar o sa se trezeasca. E fiul meu si o sa
se trezeasca”. Asa ca tatal n-a scos din priza cablul durerii, Javier s-a
trezit in cele din urma iar medicii au avut si ei dreptatea lor. Baiatul n-a
mai fost niciodata acelasi....
Dincolo de
durerea fizica, noua lui prietena pe viata, Javier era ca un copil mic. Trauma
de la cap a fost atat de severa incat castigatorul de pe Hautacam a trebuit sa
o ia de la capat cu toate. Cu mancatul cu furculita. Cu invatatul alfabetului.
Cu mersul in picioare. Chiar si, timid, cu mersul pe bicicleta. In paralel,
afectiunea in cauza, complet nevindecabila, insemna ca uneori uita ce are de
facut iar daca nu ii spunea nimeni sa se ridice dimineata din pat, acolo
ramanea pana seara. Uitase tot dar nu pe toti. De Ricardo a intrebat prima data
si raspunsul primit i-a sters pentru totdeauna bucuria sufletului. Il vedem
prin poze zambind insa e zambetul celui care e pe jumatate geaman de mort.
Povestea s-ar putea incheia aici si tot ar fi bine, insa ea continua. Javier nu
era dintre cei pe care sa ii dobori cu o duba.
Evident ca nu mai
putea concura la profesionisti insa existau si paralimpicii, nu? Iar tatal sau
nu crescuse un las, tatal sau nu crezuse in viata atunci cand toti ii aratau
moartea, tatal sau luase decizia sa nu scoata din priza cablul doar ca sa isi
bata el joc de fiecare respiratie de dupa acest gest, nu? Pe scurt, Javier a
strans inca o data din dinti, s-a pus pe antrenamente si apoi a castigat doua
medalii de aur si doua de argint la olimpiadele pentru paralimpici din 2004 si
2008. Iar in toti acesti ani nu a fugit nici de ciclismul mare, cel care
candva, intr-o zi ploiasa de iulie, ii facuse, vremelnic, cunostinta cu gloria.
Inca si-o mai
amintea, printre ghearele reci ale durerii. Asa ca venea si asista la etapele
din Turul Spaniei mai ales ca aproape in fiecare editie a competitiei se gasea
si o runda care sa treaca pe langa Alhaurin de la Torre, acolo unde locuia.
Anul asta etapa a treia s-a incheiat la sprint chiar in Alhaurin. Iar toti cei prezenti
au intors capul catre podium ca sa il vada pe castigator, Elia Viviani, cum
primeste trofeul de la un tip de 43 de ani, relativ timid, cunoscut candva
pentru o victorie ploioasa dar atat de spectaculoasa.
S-a intamplat
luni, 27 august 2018. Insa Javier n-a mai venit acolo. Murise vineri. Sau poate
ca pacalise in sfarsit durerea si evadase din nou catre Hautacam, 150 de
kilometri ca atunci, in 2000, cand totul era bine, 150 de vieti, 150 de glorii,
150 de maini ridicate catre cer, orice, mai putin durere. Dupa 18 ani Javier
este iarasi alaturi de Ricardo. Poate ca si in cer, asa cum ne place sa credem,
insa si in pamant, in cimitirul din Barakaldo, acolo unde domnul Otxoa, tatal,
ii cumparase si lui groapa alaturi pe cand cablurile care duceau de la priza la
aparatele de respiratie artificiala nu mai promiteau viata ci doar o
nesfarsita, inimaginabila durere.
Aceasta a fost povestea lui Javier Otxoa,
ciclist si om, castigator glorios si fiu al tatalui sau. Daca ati ajuns pana
aici va multumesc ca ati avut rabdare sa-i cititi povestea pana la capat. Iar
cand sunteti la volan si vedeti ciclisti pe margine de sosea, depasiti mai larg
asa. N-are niciun sens sa mai treaca cineva prin durerea inutila a lui Javier
Otxoa.
Articol scris de Alex Buturugeanu
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu