marți, 8 ianuarie 2019

Poveștile lui Alex Buturugeanu: Javier Otxoa, între viață, ciclism și durere

Share On Facebook ! Tweet This ! Share On Google Plus ! Pin It ! Share On Tumblr ! Share On Reddit ! Share On Linkedin ! Share On StumbleUpon !



Era 30 august 1974. Cum ar veni maine dar cu mult timp in urma. Domnul Otxoa din Barakaldo, o localitate cam cat Buzaul de mare insa aflata ceva mai la vest, in Spania, pe langa Bilbao m-ar corecta pedant si mi-ar spune ca este vorba despre Tara Bascilor si nu despre Spania. Insa domnul Otxoa nu avea timp sa bage seama la detalii de-astea. Era 30 august, maine cum ar veni, insa cu mult timp in urma, iar el, imbracat ca pentru serbare desi era doar o zi obisnuita de vineri, alerga pe strazi cu un buchet de flori in mana.

Domnul Otxoa se grabea catre Arana Kalea, o straduta ca oricare alta din orasul ala cat Buzaul de mare. Si tot ca in Buzau, si in Barakaldo se afla o maternitate, iar in maternitatea de pe Arana Kalea, doamna Otxoa tocmai nascuse. Gemeni. Javier si Ricardo par sa fi fost sortiti inca din prima zi la o cariera sportiva. Maternitatea se afla la doar doi pasi de Vega la Punta, cum iesi faci stanga si apoi dreapta si dai peste Polideportivo Lasesarre. Numai ca lor le-a placut mai mult bicicleta si mai putin handbalul. Ricardo a fost mai rapid. A semnat cu ONCE inca din 1995. ONCE, una din marile echipe de ciclism ale spaniolilor, un fel de Dinamo, in timp ce Banesto era Steaua lor. Doi ani mai tarziu, Javier ajungea la Kelme. Un fel de Rapid sau Sportul Studentesc, sa zicem. O echipa de cataratori, de nebuni, de indrazneti. Si cum cei doi frati nu prea puteau sa stea departe unul de altul, Ricardo a venit si el la Kelme in anul 2000.

Si acum ne mutam cu povestea in Franta. 10 iulie 2000. Etapa pornea din Dax si se oprea la Hautacam. O statiune de schi din Pirinei numai buna de incheiat o etapa grea din Le Tour. Finalul, o catarare de categorie speciala. Si v-am zis, nu-i asa, ca baietii aia de la Kelme erau cataratori si nebuni?!? Javier a evadat din pluton si a plecat singur 150 de kilometri in ploaia rece si marunta a lui iulie. A plecat sa se intalneasca cu gloria. O pasare rara in ciclism gloria asta. O sirena, un fotomodel, o iluzie insa suficient de concreta cat sa merite efortul inuman, ploaia depresiva si sansa de unu la cateva milioane de a o intalni la o sampanie, pe podium. O sansa infima mai ales cand, pe urmele tale, vine ca o vijelie unul pe nume Lance. Pe el il stia gloria de multa vreme. Castigase tururi, nu etape. Se imbatase in glorie.

Insa, aveam noi sa aflam mult mai tarziu, Lance avea intalnire cu o alt fel de glorie, una batrana, drogata, dopata, bagata la perfuzii cu sange proaspat ca un fel de vrajitoare scaldata in suflete de fecioara pentru iluzia unei tinereti presarata doar ca o spoiala pe fatada. Dar sa ne intoarcem la Javier. Gloria lui era tanara si fara ace de seringa infipte in vena. Iar el pedala ca nebunul catre ea intr-un tricou alb/verde si cu o cipilica de ciclism pe cap. Castile de protectie inca nu erau obligatorii. Nimeni nu le purta. Pedala si muntele nu se mai termina. Pedala si se intreba de unde curge atata ploaie. Pedala si se intreba din ce e facuta ceata daca nu din vata de zahar amestecata cu vise de ingeri. Pedala si se intreba daca tatal sau are emotii sau daca mama sa prefera sa isi faca de treaba prin casa in loc sa stea in fata televizorului si sa ii bata inima in acelasi ritm cu a fiului sau. Pedala, iar Hautacam se intrezarea ca o stafie undeva sus, prea sus. 13 kilometri cu 8% panta nu e lucru usor pentru nimeni.



N-a fost usor nici pentru Javier insa a reusit. Mai intai si-a inchis tricoul. Asta o fac ciclistii ca sa se vada numele sponsorului de pe piept. Apoi a ridicat mainile spre cer. Si-a facut cruce, una catolica, a ridicat iarasi mainile catre cer si a trecut linia de sosire. O etapa castigata in Turul Frantei inseamna enorm. Inseamna, pentru putini, un maxim al carierei iar pentru majoritatea ceva de neatins vreodata in viata profesionista. Iar Javier tocmai reusise asta la 26 de ani. Il lasam in compania gloriei meritate, il lasam sa se bucure si sa isi savureze momentul in tihna pentru ca urmatorii 18 ani ii vor face, brutal, cunostinta cu durerea.

Dupa acest tur al Frantei, Javier s-a mai urcat pe bicicleta doar de trei ori. A castigat marele premiu Villafranca de Ordizia si a participat in turul Burgosului. In august 2000 cariera lui se incheiase insa el nu avea habar de asta. Toata lumea stie ca februarie nu prea e luna de ciclism decat pe la Antipozi. Ce nu stie lumea e ca februarie inseamna antrenamente si nu curse. Ciclism fara sa te vezi la televizor. Ciclism fara glorie, doar strans din dinti si speranta la soarele care va rasari in primavara. Ei bine, pentru Javier n-a mai rasarit soarele, cel putin nu cel pe care il stia el. Undeva in februarie, intr-o localitate pe nume Cartama, o duba oarecare a luat forma durerii si a venit la intalnirea cu destinul fratilor Otxoa. Javier si Ricardo se antrenau iar duba respectiva a intrat in ei. Vina oricui ar fi fost nu prea mai conteaza.

Unii martori zic ca soferul dubei n-a fost atent, altii ca cei doi Otxoa i-ar fi taiat calea. Cert e ca, dupa impact, nimeni n-a stiut care frate e mort si care este doar in pragul mortii. Nu doar ca semanau in viata pentru ca erau gemeni dar insasi moartea i-a mutilat atat de rau incat unul dintre ei a ajuns la spital fara sa se stie daca este Ricardo sau daca este Javier. Era Javier. 65 de zile a stat in coma. Picior rupt, coaste rupte insa problema era la cap. Traume severe. Atat de severe incat domnul Otxoa, care isi inmormantase deja un copil, se gandise serios sa asculte sfatul medicilor si sa il decupleze de la aparate pe celalalt:

„Nu il decuplati de la viata, domnule Otxoa, scoateti din priza doar cablul durerii!” au zis medicii.
De ce sa il doara crunt in fiecare secunda, de ce sa sufere copilul asta indiferent ce tranchilizante i-am da? „Si stiti ca el...el nu va mai fi niciodata intreg, nu va mai fi niciodata acelasi, domnule Otxoa, stiti, acolo la cap...Asta daca se va mai trezi vreodata.”

„Stiu.”, a raspuns sec bascul carunt. „Stiu tot. Dar o sa se trezeasca. E fiul meu si o sa se trezeasca”. Asa ca tatal n-a scos din priza cablul durerii, Javier s-a trezit in cele din urma iar medicii au avut si ei dreptatea lor. Baiatul n-a mai fost niciodata acelasi....

Dincolo de durerea fizica, noua lui prietena pe viata, Javier era ca un copil mic. Trauma de la cap a fost atat de severa incat castigatorul de pe Hautacam a trebuit sa o ia de la capat cu toate. Cu mancatul cu furculita. Cu invatatul alfabetului. Cu mersul in picioare. Chiar si, timid, cu mersul pe bicicleta. In paralel, afectiunea in cauza, complet nevindecabila, insemna ca uneori uita ce are de facut iar daca nu ii spunea nimeni sa se ridice dimineata din pat, acolo ramanea pana seara. Uitase tot dar nu pe toti. De Ricardo a intrebat prima data si raspunsul primit i-a sters pentru totdeauna bucuria sufletului. Il vedem prin poze zambind insa e zambetul celui care e pe jumatate geaman de mort. Povestea s-ar putea incheia aici si tot ar fi bine, insa ea continua. Javier nu era dintre cei pe care sa ii dobori cu o duba.

Evident ca nu mai putea concura la profesionisti insa existau si paralimpicii, nu? Iar tatal sau nu crescuse un las, tatal sau nu crezuse in viata atunci cand toti ii aratau moartea, tatal sau luase decizia sa nu scoata din priza cablul doar ca sa isi bata el joc de fiecare respiratie de dupa acest gest, nu? Pe scurt, Javier a strans inca o data din dinti, s-a pus pe antrenamente si apoi a castigat doua medalii de aur si doua de argint la olimpiadele pentru paralimpici din 2004 si 2008. Iar in toti acesti ani nu a fugit nici de ciclismul mare, cel care candva, intr-o zi ploiasa de iulie, ii facuse, vremelnic, cunostinta cu gloria.

Inca si-o mai amintea, printre ghearele reci ale durerii. Asa ca venea si asista la etapele din Turul Spaniei mai ales ca aproape in fiecare editie a competitiei se gasea si o runda care sa treaca pe langa Alhaurin de la Torre, acolo unde locuia. Anul asta etapa a treia s-a incheiat la sprint chiar in Alhaurin. Iar toti cei prezenti au intors capul catre podium ca sa il vada pe castigator, Elia Viviani, cum primeste trofeul de la un tip de 43 de ani, relativ timid, cunoscut candva pentru o victorie ploioasa dar atat de spectaculoasa.

S-a intamplat luni, 27 august 2018. Insa Javier n-a mai venit acolo. Murise vineri. Sau poate ca pacalise in sfarsit durerea si evadase din nou catre Hautacam, 150 de kilometri ca atunci, in 2000, cand totul era bine, 150 de vieti, 150 de glorii, 150 de maini ridicate catre cer, orice, mai putin durere. Dupa 18 ani Javier este iarasi alaturi de Ricardo. Poate ca si in cer, asa cum ne place sa credem, insa si in pamant, in cimitirul din Barakaldo, acolo unde domnul Otxoa, tatal, ii cumparase si lui groapa alaturi pe cand cablurile care duceau de la priza la aparatele de respiratie artificiala nu mai promiteau viata ci doar o nesfarsita, inimaginabila durere. 

Aceasta a fost povestea lui Javier Otxoa, ciclist si om, castigator glorios si fiu al tatalui sau. Daca ati ajuns pana aici va multumesc ca ati avut rabdare sa-i cititi povestea pana la capat. Iar cand sunteti la volan si vedeti ciclisti pe margine de sosea, depasiti mai larg asa. N-are niciun sens sa mai treaca cineva prin durerea inutila a lui Javier Otxoa.




Articol scris de Alex Buturugeanu

Author:

«
Next
Postare mai nouă
»
Previous
Postare mai veche

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
Copyright ©2016 Ciclism A-Z • All Rights Reserved.
Template Design by BTDesigner • Powered by Blogger