La începutul anilor ’70, s-au născut doi dintre cei mai spectaculoși (a se citi mari) cicliști
ai planetei. Doi oameni, extrem de controversați și care, după disputa cu
tribunalele sportive nu au un palmares fantastic, doar două mari tururi și un
tricou curcubeu, împreună, dar realitatea de pe șosea ne poate spune o altă poveste față
de cea folosită de statisticieni.
Povestea începe
cu un tânăr texan, de doar 22 de ani, îmbrăcat în tricoul de campion național al
Statelor Unite, ce reușea să câștige o etapă de plat în Turul Franței, ce s-a încheiat într-o localitate unde chiar și acum mai miroase a praf de pușcă,
Verdun. Era 1993, iar Lance Armstrong începea să își facă un nume în ciclism,
ca rutier de clasice. Însă după doar o lună și jumătate, reușea să-i învingă la
Oslo pe Miguel Indurain, Olaf Ludwing, Johan Museeuw sau Bjarne Riis, după un traseu
de peste 250 km, parcurși în 6 ore si 17 minute și să-și pună pe umeri tricoul
curcubeu. După această ispravă, Lance a câstigat Sageata Valonă, a sosit de două
ori pe poziția secundă în Liege-Bastogne-Liege, o dată în San Sebastian și a câștigat
o altă etapă, de plat, în Turul Franței
1995, până la momentul în care a fost diagnosticat cu cancer testicular,
în fază aproape terminală.
De cealaltă
parte, tânărul Pantani, reușea să-și îmbunătățească de la an la an clasarea la
general în Baby Giro, 3,2,1 fiind pozițiile la 20,21 respectiv 22 de ani. În
sezonul următor, 1993, a debutat ca profesionist, terminând al cincilea în Giro
del Trentino și devenind locotenentul lui Chiappucci în Giro, însă a fost
nevoit să abandoneze în etapa 18, din cauza unei tendinite. Anul următor avea să
fie unul fantastic pentru cel supranumit “Piratul”. A câștigat două etape
montane în Giro și a terminat al doilea la general, în fața lui Indurain, câștigatorul
ultimelor două ediții, după Evgeni Berzin, care cu câteva săptamâni în urma îl învinsese
și pe Lance la Liege. După doar o lună de pauză, italianul își încorda din nou
mușchii cu cei mai buni rutieri din lume, în Marea Buclă, unde a terminat al
treilea, după Indurain și Piotr Urgumov, dar Marco pleca acasă cu tricoul alb.
Anul 1995 nu a mai fost atât de bun, reușind un loc 13 în Turul Franței, în
care a obținut victorii pe Alpe D’Huez și Guzet – Niege, dar și o medalie de
bronz la Campionatele Mondiale.
După cum se
poate observa, Turul din 1995 este cel în care ambii protagoniști au reușit să
obțină victorii de etapă în Marea Bucla, Pantani fiind primul pe două pasuri
legendare din Alpi și Pirinei, iar Lance câstigând, din nou, pe plat. Ca un
facut, anul 1996 este unul în care ambii sportivi trec pe la secția de
reanimare și nu participă în curse. Lance încearcă să scape viu din lupta cu
tumoarea sa malignă, în timp ce Pantani a trebuit să se recupereze după
accidentul pe care l-a avut cu o mașină, din care a scăpat cu fractură de tibie
și peroneu, printre altele. Așadar, începutul lui 1997 ni-l aducea în prim plan
pe Pantani recuperat, iar pe Armstrong declarat supraviețuitor în lupta cu
cancerul. Din acest punct, lucrurile capătă o turnură ciudată. Pantani semnează
cu Mercatone Uno, abandonează în Giro și termină al treilea în Tour, după
Ullrich și Viranque, câștigând încă o dată pe Alpe D’Huez și la Morzine, în
timp ce Lance intra într-un proces de recuperare-transformare, alături de
doctorul Ferrari.
Anul 1998
va rămâne în istorie pentru dubla lui Pantani, Giro- TdF, ultima realizată
(poate vreodată) de un ciclist, victoriile sale venind cu “panache”, alături de
câte două victorii de etapă, la Piancavallo și Montecampione respectiv Plateau
de Beille și Les Deux Alpes, în același an, texanul reușea o recuperare
miraculoasă încununată cu un loc patru în Vuelta, după Olano, Escartin,
Jimenez, dar în fața lui Jalabert sau Heras.
Drept
urmare, anul 1999 se anunța unul incredibil în ceea ce privește lupta pentru
tricoul galben, în Tour. Doar că Pantani, după patru victorii de etapă în Giro
a fost testat pozitiv, ceea ce a amânat o luptă dreaptă pe soselele Franței. În
schimb, Lance, profitând de lipsa lui Marco și a lui Ullrich reușea să pună mâna
pentru prima dată pe mult râvnitul tricou galben și să arate întregului
mapamond că un om ce a învins cancerul poate, în doar câțiva ani să câstige cea
mai grea cursă din lume. Anul următor a fost unul cu totul diferit. Pantani a
mers în Giro pentru a-și ajuta colegul Garzelli să câștige tricoul roz, în timp
ce lupta sa cu Lance urma să capete noi accente. În Turul Franței avea să se
producă o întâlnire a titanilor: Ullrich, Viranque, Jalabert, Pantani, Heras,
Escartin și alții împotriva lui Lance și US Postal. Din etapa a zecea Lance a
pus galbenul pe el și nu l-a mai lăsat până la Paris, unde al doilea clasat,
Ullrich, avea peste 6 minute întârziere.
Cel mai
controversat episod din disputa Armstrong – Pantani s-a petrecut pe 13 iulie
1999. După ce a pierdut timp în Pirinei, Marco a încercat să recupereze în etapa ce urma să se termine pe Mont
Ventoux, unde a rămas în urma unui atac doar cu Lance. Texanul a redus ritmul
pe final, victoria reveninu-i “Piratului”, care nu a acceptat acest lucru și
s-a declarat insultat de gestul lui Armstrong. După acest episod americanul
și-a numit adversarul “Elefantino”, datorită aspectului urechilor sale, gest ce
se alătură unei liste lungi de moment de rătăcire ale lui Lance, în care emana
forță brută prin tot ce făcea și spunea. 
Pentru Pantani a mai urmat o victorie
la Courchevel, ce îl ducea la șase minute de liderul Armstrong, însă etapa
urmatoare, cea care se termina la Morzine, a avut o desfașurare atipică. “Piratul”
a atacat cu 120 km înainte de final, încercând să-l rupă pe Lance și să se
apropie de visul unui nou tricou galben, însă problemele stomacale i-au venit
de hac italianului care a fost forțat să abandoneze.
Pentru Pantani a mai urmat o victorie
la Courchevel, ce îl ducea la șase minute de liderul Armstrong, însă etapa
urmatoare, cea care se termina la Morzine, a avut o desfașurare atipică. “Piratul”
a atacat cu 120 km înainte de final, încercând să-l rupă pe Lance și să se
apropie de visul unui nou tricou galben, însă problemele stomacale i-au venit
de hac italianului care a fost forțat să abandoneze.
Ce a urmat
după acest episod este cunoscut de toată lumea, Lance a dominat plutonul
profesionist, a strâns șapte victorii la general în Tour, s-a retras, a încercat
să revină în 2009, când a fost învins de coechipierul său, Contador, în timp ce
Marco a fost demoralizat total, din cauza performanțelor sale ce nu se ridicau
la nivelul așteptat, dar și din motive ce țin de problemele cu dopajul în care a fost
implicat. A încercat, în 2003, o întoarcere de senzație în Giro, când a
terminat doar al 14-lea, lansând din nou atacuri furibunde, în stilul-i
caracterstic, la sosirile de pe Zoncolan și Cascata del Toce. În 2004 a
decedat, în condiții suspecte.
După cum se
poate observa, cei doi mari campioni au avut cariere ce au evoluat într-un mod
total
Cel puțin
din punctual meu de vedere, “Gloria și decăderea” ambilor s-a datorat
consumului de substanțe interzise, fapt dovedit, însă modul în care imaginile
lor sunt proiectate în mintea publicului, la acest moment, lasă mult de dorit.
Lumea ciclistă îl privește pe Marco Pantani ca pe un erou, un zeu, testat
pozitiv, ce a avut capacitatea să revină, fără rezultate, ce-i drept, care
ataca de la distanță și
făcea spectacol pe șosea, într-un mod autentic, dar
care a murit în condiții suspecte, totul e în antiteză cu trișorul Armstrong,
care a nenorocit adversarii, a insultat milioane de fani ai sportului cu pedale
și a batjocorit ideea de competiție.
făcea spectacol pe șosea, într-un mod autentic, dar
care a murit în condiții suspecte, totul e în antiteză cu trișorul Armstrong,
care a nenorocit adversarii, a insultat milioane de fani ai sportului cu pedale
și a batjocorit ideea de competiție.
Această optică
este una total falsă, lipsită de orice noimă și fără pic de obiectivitate. Așa
cum s-a dovedit ambii au fost niște luptători uriași. Ambii au reușit să revina
din niște puncte în care mulți dintre noi ar fi abandonat pentru totdeauna
ideea de competiție sportivă. Ambii au reușit să seteze noi borne în lumea
ciclistă, dar ambii au facut asta burdușiți de EPO, hormoni de creștere, făcând
transfuzii sangvine și încercând să dribleze legislația și limitele umane.
PS: Titlul
conține cuvântul “recursiv”, ce nu face referire la luptele repetate dintre
cei doi, ci mai degrabă la posibilitatea ca astfel de rivalități să reapară pe șosele
în anii ce vor urma. Întâmplător, sau nu, încă viu, și destul de apropiat, ne
este duelul Contador – Froome, cei pasionați de teorii conspiraționiste – a se
citi cei care știu să privească printre rânduri - vor observa similitudini între
modul în care Contador și Froome au evoluat, cine au fost modelele lor și cum s-au
dezvoltat stilurile și obiectivele lor. Așa cum sugeram, și în cazul celor doi sportivi
cu care suntem (mai mult am fost) contemporani, se pare că lumea ciclistă are
aceeași reacție ca în cazul cuplului Pantani – Armstrong .
Sursa foto: BBC, cyclingnews, cyclingweekly, sport360, gq
SHARE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu